Căutări înfrigurate

...acolo când n-are treabă
orice babă
este medic comunal
             (G.  Topârceanu)
        N-am de gând să trec în revistă toate metodele folosite de oameni de-a-lungul timpului în vederea îmbunătățirii sănătății sau pentru prelungirea vieții, dar voi aminti  "metode"   experimentate pe pielea mea.
        Mai intai au fost băile lui Kune. (Era o metodă recomandată de un medic care scosese și o carte în acest sens. Am citit-o spre documentare.) Pentru generația secolului XXI ar fi bine să fie reeditată pentru că învățătura ei s-a pierdut în "negura vremii." Procedura era complicată și necesita răbdare. În esență  trebuiau să fie făcute niște frecții cu un prosop aspru timp de o jumătate de oră cu apă foarte rece și procedura trebuia repetată de doua trei ori pe zi. Și asta a ținut un timp.
        Apoi s-a descoperit ..aloea! Condiții: nepărat să fie mai bătrână de trei ani. O tocai natur (frunzele) cu miere de abine. Luai picături, te ungeai cu creme în care era încorporată aloea etc. Uneori, pur și simplu, despicai frunza pe lung și o aplicai cu partea zemoasă pe rană,"face bine." Personal, aveam o întreagă crescătorie de aloe. Unde nici nu te gândeai găseai un borcănel cu un pui de aloe, să fie. Mi-amintesc că eram tare tinerică și a venit la mine un domn de vreo 80 de ani cerându-mi niște aloe. Am fost foarte decepționată că nu aveam niciuna care să aibă trei ani. Dânsul însă nu s-a descurajat. Nu-i nimic, a zis, ce-s trei ani? Trec ca un nor. Dă-mi o aloe. Și i-am dat.
Și aloea  a ținut ceva timp. După ce s-a demodat,  urgent, altceva i-a luat locul.
        Trebuia să ții în gură ulei. Da, ulei simplu, de cel comestibil, de floarea soarelui. Și era o lipsă de ulei... Când se "băga ulei  la alimentară" era o adevarată tragedie; se spărgeau geamuri, se păruiau femeile, sau se băteau bărbații. Cel mai des însă  aduceau ulei vărsat, atunci vânzătoarea cred că avea ulei și-n cap și-n pantofi, fiind o înghesuială inimaginabilă. Iar uleiul nefiind solid, se vărsa peste tot, se ieșea în pierdere, drept urmare iți dădea măsura mai goală, ca s-ajungă. Am făcut tratament cu ulei. Luai dimineața o gură bună de ulei pe care o țineai în gură, plimbând-o peste tot timp de o jumătatete de oră. Copiii erau fericiți. Nu-i mai băteam la cap. Și acest tratament trebuia făcut de trei ori pe zi. Seara se bucura și soțul de liniștea din casă. Am cunoscut o familie în care soțul a intezis soției acest tratament că.... prea e costisitor. știi cât ulei se aruncă ?!
Uleiul a trecut și urgent a apărut alt...panaceu! Petrolul.
         Lumea umbla disperată după petrol dublu rafinat. Cine avea cunoștințe sau rude la Ploiești sau Moinești era asaltat de cunoștințe. Eu aveam o prietenă la Ploiești, dar am refuzat să beau...gaz. De n-aveai cum procura de cel rafinat, luai frumos cu bidonul de la "găzărie" petrol și-l strecurai prin pâine și tot erai la modă!
        Între timp apăreau diferite curente, un fel de apendice la tratamentul propriu-zis. Pe vremea uleiului se recomandau mâncăruri foarte grase, cam o jumătate l itru de ulei la o cratiță de patru kilograme cu sarmale. Săracele sărmlăuțe, se înecau în ulei. 
        Apoi, apa a constituit se pare totdeauna o problemă. Nu trebuia să mănânci ceva "ce ar cere" apă. Apă cât mai puțină: face tensiune și inundă corpul! Îl obosește! Sau, să mănânci doar un singur fel de mâncare la masă și nu carecumva să amesteci fructe cu legume! Sau trebuia să mesteci mâncarea de 60 de ori (fie ea scăzută sau lichidă).
        Și a fost o oarecare pauză, după care a izbucnit nevoia organismului de 2-3 litri de apă pe zi. Am cunoscut o familie care a băut cate 8 litri de persoană și mi-au telefonat că nu știau de ce, nu se simt prea bine!!!!
        Ultimul tratament, cel actual e vegetarianismul total: nu carne,nu brânză, nu ouă, nu lapte, nu smâtână, nu unt. Așa numitul "vegan."
Regret că n-am să mai apuc a vedea ce va mai urma...   

La Tine

La Tine lumina n-apune
Nici unde.
La Tine urechea ascultă
Orchestra tacută.
La Tine oricine
În pumn are stele.
La Tine totu-i posibil,
Nimic imposibil,
Ce bine-i la Tine, Doamne.

La Tine doresc s-ajung în curand
Zburând.
La Tine, pe nor aşezat
Voi fi împărat.
La Tine, cu Tine, o veşnicie
Pare o...nebunie!
La Tine nu există distanţă
nici graniţă.
La Tine e timpul tot
Oprit pe loc.
Ce bine-i la Tine, Doamne.

La Tine e tinereţea noastră
Pusă în glastră.
La Tine-nfloreşte viaţa
Dimineaţa.
La Tine totu-i blândeţe
Şi frumuseţe.
Ce bine-i cu Tine, Doamne.

"La vie en rose"

            M-am trezit plină de optimism. Mă simt minunat! Afară ninge subţire, a sărăcie, cu fulgi mărunţi şi ascuţiţi care parcă te biciuie. E frig, dar n-are importanţă pentru mine. În casă e cald, deci n-am niciun motiv de nemulţumire. E bine. Eşti singur. Nu te bate nimeni la cap, nu deranjează nimeni ordinea lucrurilor din casă. Nimeni nu vrea să asculte o muzică pe care tu n-o poţi suporta. N-ai şoareci să ronţăie, nici muşte să te bâzâie. Ce-ai mai vrea? E bine. Ţiuie doar urechile,  dar cică de la ateroscleroză. Oare? Uneori te sfâşie o durere de stomac, cu care ocazie înveţi poziţia "covrig" .Ce numai yoghinii să aibă "poziţii'? E simplu. Iei nişte hapuri şi te mai linişteşti - aproape de tot. Pentru că durerile de stomac te epuizează, iar inima şi aşa a rezistat mai mult decât orice previziune medicală.

            Mai e câte un doctor curios ce-şi manifestă mirarea: mai trăieşti? Ei, dar pentru aceasta înghiţi pastile cu pumnul, "fără număr, fără număr" şi după ce trece un timp de la îngurcitare e...ok, se revine la "normal".

            Ai putea chiar să mergi dacă nu ai avea o durere de genunchi care te ţine prizonier unde poate (pe pat, pe scaun). Se cheamă că ai  "gonartroză" îţi explică medicul triumfător, că el ştie ştiinţific cum se cheamă boala ta. Tu zici doar că te dor genunchii. Nu ştii că e "gonartroză" . Vezi deci că nu în zadar a petrecut nişte ani pe băncile facultăţii: el ştie termenul! Mă întreb eu cu ce m-a ajutat că i-a zis pe nume, dacă în clipa următoare mă asigură că nu este niciun fel de leac, decât prin înlocuirea rotulei cu o articulaţie metalică. După care, uitându-se la mine evaluativ a concluzionat: "dar nu e cazul".

            În această zi e chiar frumos afară când te uiţi pe fereastră. A răsărit soarele şi totul străluceşte. Zăpada a albit  orice neorânduială aşa că şi ansamblul climatic e ok. Ce să mai pretinzi de la viaţă? Eşti mulţumit de-adevăratelea. Mai ales că şi rinichii sunt cuminţi de-o vreme. Nici nu vrei să-ţi aminteşti prin ce ai trecut cu ei. Ducă-se cu noaptea. E adevărat trebuie sa bei multă apă. Ai uitat deja ce-neseamnă senzaţia de sete. Ei şi? Bei doar apă. Nu eşti obligat să bei alcool sau benzină. Cine-i vinovat că tu ai undeva, pe traseu, o pietricică deosebită, rară, transparentă care cu greu a putut fi depistată, dar pentru care ai primit "asigurarea" că te va părăsi, de buna voie, nesilită de nimeni? Numai că până acum nu s-a îndurat să-şi părăsească locul călduţ în care conveţuieşte pe post de chiriaş supărător în ureterul tău. Dar omul se-nvaţă cu toate…

            A dispărut aproape cu desăvârşire şi acea ameţeală pe care specialiştii o numeau "sindrom vestibular" şi care te chinuise în tinereţea timpurie, prin căderi spectaculoase ori de câte ori făceai o mişcare bruscă cu capul, şi care te-a pus deseori în situaţii jenante, deoarece te agaţai de tot ce era prin preajma ta. Tot doctorii te-au asigurat că de această boală “nu se moare" dar că nici nu scapi de ea până la moarte, ci revine periodic. Acum  crizele s-au rărit din cauza medicaţiei de inimă pe care o iau. Probabil s-a îmbunătăţit circulaţia (îmi dau şi eu cu părerea). Mergeam şi pe atunci la cardiolog pentrucă simţeam că ceva nu e în regulă, dar văzându-mă aşa tânără, mă asigurau că de fapt inima mea e bolnavă "de dragoste"! Pentru aşa un diagnostic plăteam consultaţii la cabinete particulare, unde erau "specialişti"! Odată cu trecerea anilor am căpătat permisiunea dumnealor să fiu un bolnav cardiac de-adevarătelea. Ce ţi-e şi cu "specialiştii ăştia"! Încolo e bine, e foarte bine.

            Nu mai sunt decât trei luni de frig aprig, apoi o să se-ncălzească treptat. Se va ajunge la caniculă (iar ceva potrivit pentru cadiaci). Dar mai întâi vor înflori copacii. Văd de pe fereastră câţiva în fiecare an. Au să cânte păsărelele foarte devreme în pădurea din apopiere, o să pot sta cu fereastra deschisă, va fi cald.
            E bine.  Mă simt minunat.

       

Zi de spălat rufe

         Într-o zi sună cineva la uşă. Mă uit pe vizor şi deschid. E doamna profesoară X. Înaltă, destul de suplă, cu un cap frumos aranjat, arată  "bine". Pare "cineva". E profesoară de muzică. Când zic muzică mă gândesc totdeauna la ceva armonios, paşnic, plăcut. În ansamblu doamna pare destul de  armonioasă, dacă nu te uiti la ochi. Chiar dacă sunt după nişte ochelari frumoşi, ochii sunt furioşi. Da, domnia-sa e furioasă. Pe cine altcineva decât pe soţ. E căsătorită şi are două fetiţe sub 10 ani. E deci o doamnă tânără poate puţin peste 30.  Dezbracă paltonul cu mişcări repezi şi ne instalăm în camera de zi. Mi-a adus flori! Bine că am un apartament destul de comod, cu un hol mare, pătrat plin de uşi. 
        Vorbim. Doamna are de zis ceva despre soţul domniei-sale, care-i lipsit de iniţiativă şi destul de pasiv în intimitate. Şi zice ...colorat, luându-mă din când în când drept aliată "zii şi mata tanti, n-am dreptate?" Oare are? Numai ei ştiu. Cine m-a pus pe mine să cântăresc afecţiunile sau gesturile cuiva? Şi de ce m-a ales pe mine drept judecător?

        E adevărat, ne cunoaştem de mult. Dar n-avem acea relaţie care să-i de dreptul să mă aşeze între ciocan şi nicovală. Eu îi cunosc bine soţul, mai în amănunt decât pe ea. Iar ea doreşte ca EU să intervin pe lângă el, să-l "scutur" puţin! Ce-o fi vrând să înţeleg eu prin "scuturat"? Şi timpul trece.

        Sună cineva la uşă. Mă duc, mă uit, mă scuz că nu deschid imediat, o introduc pe doamna profesoară în unul din dormitoare şi... deschid. Deschid şi intră... soacra doamnei profesoare! Îmi aduce o cutie mare de bomboane de cicolată extrafină! Mită? E o doamnă înaltă, slabă, cu o fizionomie de om amabil-slugarnic, elegantă (în sensul de lucruri scumpe pe ea). Dezbracă paltonul cu mişcări obosite şi iată-ne la sfat. 
        E copleşită de problemele "copiilor" (unul din "copii" tocmai e în dormitorul meu, deci sunt .."mărişori!") În general vorbeşte cu un ton plângăreţ. Supărarea îi afecteaza sănătatea. Vrea să intrevin  EU între "copii", să-i scutur puţin nora, şi s-o aşez pe linia de plutire, că... a început "să ia apă". Mă gândesc că doamna profesoară e mai înaltă decât mine cu vreo 20 cm, mai tânără cu vreo 15 ani, şi oricum mult mai viguroasă. Ea are doi copii, eu am trei. Deci este exclusă o confruntare tip box. Clar, n-o pot bate. Nici în argumente nu cred c-aş avea câştig de cauză. Gândim diferit. Totuşi soacra insistă, iar eu compătimesc mental împreună cu nora care sta sechestrată în dormitorul meu. Soacra nu e grabită, ci doar tristă neconvingător şi sufere public.

        În sfârşit pleacă, adresându-mi mulţumiri şi având speranţa că EU voi rezolva problemele lor!

      Iese doamna profesoară, plină de năduf, din prizioneratul temporar. N-a auzit nimic, dar domnia-sa îşi imaginează cam ce ar fi putut debita soacra pe spinarea ei, etc.  Şi ...mai trece un timp. Apoi, suna iar soneria.

       Nu e nimeni altul decat... soţul doamnei. Acum  doamna ştie lecţia. Trece urgent în dormitor, iar eu fac serviciul de gazdă.

        Şi el e înalt, suplu, blonduţ cu ochi căprui, amabil, electronist. Mi-aduce flori. Azi au dat plocoanele peste mine. Se face comod şi ne instalăm în aceeaşi cameră în care poposiseră soţia şi mama domniei-sale. E jovial,  dar... revoltat: aşa trebuie să se poarte o soţie cu soţul ei, întreabă el retoric, cu dispreţ şi fără pic de gingăşie? Cu nepăsare faţă de nevoile lui de orice fel? E sincer revoltat şi foarte supărat pe ea. Pe undeva crede că i se potriveşte rolul de june-prim care de obicei are parte de alt tratament. Mă gândesc la soţia lui sechestrată. Cam ce fel de "tratament" i-ar aplica?

        Mă simt obosit-mirată. Cică "rufele se spală în familie". De ce dar această "familie" şi-a adus rufele la mine, în apartament de bloc, când ei au ditamai casa? Probabil locuiesc împreună, dar nu sunt o familie. Am timp să cuget. Nici el nu e grăbit şi îşi tot pune obsesiv întrebarea: aşa trebuie să se poarte, când are un soţ fidel, care câştigă bine şi aduce banii în casă şi...n-arată rău?

        Răspundeţi voi, că eu am rămas fără replică.

      

.

         

Oare ne-ar place o lume transparentă?

        O clipă mi-am imaginat cum ar fi dacă într-o zi, mergând pe stradă aş putea citi gândurile oamenilor care trec pe lângă mine. M-am gândit că, în acelaşi timp, acei oameni pot citi gândurile mele. Ce nebunie!

        Se zice uneori în glumă: "un bănuţ pentru gândurile tale!" E oare valabil pentru orice situaţie? Vrem cu adevarat să ştim ce gândeşte cel de lângă noi? Dacă aş putea citi gândurile membrilor familiei mele aş fi mai fericit?

        Sunt dispus să-mi citească cineva din lumea aceasta gândurile? De ce da, sau de ce nu?

Biblia spune că Dumnezeu, Creatorul meu  poate citi gândurile. Ar trebui să mă bucur sau să-mi fie ruşine? Pot avea control asupra gândurilor mele, sau uneori ele năvălesc haotic peste mine?Se schimbă viaţa mea în funcţie de gândurile pe care le nutresc, le cocoloşesc, în care mă complac, după care mă conduc?

        Cât la sută gândesc constructiv (profesional şi sentimental) şi cât la sută e "deşertăciune? Trebuie să avem numai gânduri serioase şi solemne? Este vreo regulă? Ce rol joacă imaginaţia şi visurile noastre (nu cele de noapte) ?

        Cred că m-am încâlcit printre gânduri! Renunţ. Dar tot sunt curioasă.

Fascinaţie!

 Cred că noi, oamenii suntem "urmăriţi" de tot felul de ciudăţenii de-a lungul anilor. Iubim nejustificat (de fapt e foarte greu, chiar imposibil, să justifici iubirea). Sau nu putem suferi ceva ce altuia îi place în mod deosebit. Motiv uneori de desconsiderare, ca şi cum noi am fi un fel de etalon, faţă de care ar trebui să se raporteze atitudinile celorlalţi. Prea lungă introducerea pentru ceea ce vreau să spun.

        Spun deci cu certitudine: nu-mi plac miriapodele. Punct.Tot neamul lor îmi provoacă o  repulsie necontrolată. Iar dacă dau drumul minţii şi presupun că una din ele ar dori să mă escaladeze, cunosc ce-nseamnă groaza! Percep deja senzaţia mişcării multelor lor picioare pe corpul meu. Din cauza lor am leşinat de două ori în viaţa mea. Eram cam de 15 ani şi m-am dus să pun un prosop la uscat pe frânghia de rufe. Când am luat un cârligel să-l fixez, mi s-a încolăcit un păianjen pe deget. M-am trezit undeva în casă, înconjurată de cei ai familiei (care-mi luau aerul), udă până la jumătatea corpului şi cam bătută. Altădată, mulţi ani mai târziu, eram la   iarba verde. Un prieten, medic, nu înţelegea cum pot "să mă tem" de nişte gâze! A fost o discuţie mai lungă. Puţin mai târziu a venit spre mine cu o gânganie între degete. Am ştiut ce are de gând să facă, apoi n-am mai ştiut... Şi figura s-a repetat (apa, palme)

        Şi totuşi, sunt fascinata de o gânganie: Puricele. Nu pentru frumuseţea lui, nici pentru "utilitatea" lui,ci pentru felul minunat cum a fost creat să se apere! În viaţă am avut de-a face de multe ori cu el. În copilărie, vara la bunici, cu pisici, câini şi alte animale, seara culegeam frunze de boz să le punem în pat, ca daca vreunui purice i-ar fi venit chef să doarmă cu careva dintre noi, să fie pedepsit! Mai târziu au apărut tot felul de remedii impotriva lui. Totuşi, dacă întâlnim o pisică pe stradă, precis are purici...
        După ce că-i doar cât un punct, încearcă să-l prinzi. Eu am încercat. Credeam că-l am sub deget,  dar el ţopăia neruşinat pe mâna mea. Încercam iar, dar domnia-sa ateriza nestingherit în mijlocul cerşafului. Alergam după el cu degetul ameninţător, dar lui părea că nici nu-i pasă. Ţopăia neobosit până când oboseam eu. Iţi tragi sufletul, parcă ai fi alergat. Dar ai obosit doar de nervi şi încordare. Cum domnule, chiar nu-l pot prinde? Iacă nu poţi.  
        La-nceput pare amuzant, apoi enervant, apoi... am sfarsit  prin a-l admira. Mai întotdeauna scapă de urmăritor. Dupa care regulă sare? Când sare la dreapta şi când sare la stânga? Există o explicaţie? Din câte am mai citit şi eu n-am găsit. Dar dacă există undeva o informaţie logică, zic  mulţumesc dacă o primesc şi eu.  

       

E dumincă la bunici.

       M-am trezit dar n-am deschis ochii. Prea e linişte. De ce-o fi atâta linişte?  E oare tot noapte? Parcă m-am săturat de somn. Prudentă, deschid doar un ochi. E ziuă-n toată regula. Atunci, cum de bunicul nu şuierase? 
       Bunicul... Bărbat spătos, voinic fără a fi gras, cu o pereche de mustăţi albe răsucite-n sus. Era îmbrăcat totdeauna cu o cămaşă care duminca era albă, cămaşă ţesută în casă de bunica din fir de cânepă. Bunicul semăna cânepa. Bunica, o mâna de femeie, o culegea, o punea la putrezit în baltă, o meliţa, o torcea, o ţesea şi o albea la pârâu. Din ea croia cămăşi şi un fel de pantaloni cu dublă întrebuinţare. Ţineau loc şi de izmene. Cu ele îşi primenea săptămânal bărbaţii. Pentru cei mici, confecţiona nişte cămăşuţe care ajungeau până la buric. Cum pantaloni n-aveau, aceştia puteau fi spălaţi repede de era nevoie, apoi se uscau în vânt. 
      Deci bunicul, astfel îmbrăcat, desculţ toată vara, era un bărbat chipeş, aprig la vorbă şi faptă. Şuiera numai odată. Era  deajuns să înceapă să apară flăcăii unul cate unul, treziţi când ar mai fi dormit încă pe cât dormiseră. Dar...şuieratul... Apăreau care din podul grajdului, care din carul cu fân, sau de pe prispă. În casă dormeau cei mici. Afara era aerul curat şi luna... Nu vorbeau. Planurile erau făcute decuseară deşi picoteau de oboseală. Acum, fiecare îşi lua unealta respectivă şi  pleca. Dacă plecau doi-trei în acelaşi loc, pleca fiecare în legea lui. Se adunau pe drum. Nu se mânca înainte de plecare. Prima masă se lua când soarele se ridica "de-o suliţă" (cam pe la 8, când bunica ajungea la ei cu merinde proaspăt făcute).
       Bunicul avea lipsă degetul mijlociu de la mâna dreaptă (amintire din războiul din 1916). În casă nu exista ceas. Nu exista niciunul în tot satul. Deşteptarea o da bunicul când se-ngâna ziua cu noaptea (cam pe la  trei dimineaţa), ducând la gură degetul arătător şi inelarul mânii drepte şi, prin golul cauzat de lipsa mijlociului scotea un şuierat de scula tot satul. Auzeai prin vecini,"sculaţi, a şuierat Moş Gheorghe".
    De ce dar, azi n-a şuierat? Treptat m-am dumirit. Era duminică. Bunicul plecase din zori la târg, cu ceva caş, smântână şi o găină sub braţ. Va reveni cu pâine albă, halva şi măsline. Mergea cam 12 kilometri cu greutatea în spinare, vindea marfa, cumpăra câte ceva la cea casă de copii ce-l aştepta, iar restul banilor îi strângea. Avea băieţi. Trebuia să le cumpere pământ. Venea apoi iar 12 kilometri şi, până seara mai avea timp să treacă şi pe la crâşma din sat. 
       Iată de ce când m-am trezit era linişte. Bunica  era la biserica aflată cam la cinci kilometri, precis cu cel mic în braţe (totdeauna era unul mic). Ceilalţi erau care-ncotro. Duminica era  program de voie. Unul era "de rand" să se scoale pentru vite. Le adăpa şi le ducea la pripon pe câmp. Cai, porci, viţei. Vitele mari plecau dupa muls (asta era treaba fetelor), cu văcarul. Un altul trebuia să aibă grijă de păsăret: găini, curci, raţe, gâşte. Pentru ultimele două categorii pregătitul hranei era mai dificil. Trebuia culeasă multă frunză de floarea soarelui, apoi tocată cu securea şi amestecată cu făină de porumb, umezită puţin şi abia apoi dată la consum. Şi ce cantităţi! 
        Faţă de forfota din alte zile, azi se chema linişte. Dupa ce venea dela biserică, bunica punea masa pentru toţi. De obicei, pentru duminică se tăia o pasăre. Împărţiţi dumneavoastră o găină la 12-14 persoane! Ea putea s-o facă! De obicei se gătea o "zeamă" (borş) şi o friptură. Se mânca la o mesuţă rotundă cu trei picioare. Se stătea pe nişte băncuţe minuscule făcute de bunicul, înghesuiţi câte 2-3 pe una, ca să-ncapă toţi. În mijlocul mesei se punea  o strachină-castron (care se umplea de câte ori era nevoie). Fiecare căpăta câte o  lingură de lemn şi o felie de mămăligă tăiată cu aţa. Fiecare primea şi câte o bucăţică de carne, din felul unu şi doi. Când terminai porţia ta de mămăligă, te sculai de la masă, făceai cruce, ziceai bogdaproste pentru masă şi plecai.
        Dupa amiază femeile se adunau două-trei-patru, trăncăneau despre cât mai au de prăşit, de ţesut  şi se căutau în cap de păduchi, ca maimuţele. Copiii chicoteau pe coclauri. Flăcăii jucau "bunghi' şi ziua de odihnă se pleca spre seară!
        Odata cu trecerea anilor, mergeam din ce în ce mai rar acolo unde-mi petrecusem vacanţele. Viaţa...  M-am reîntors dupa mult timp. Satul e pustiu. Mai trăiesc în el doi moşnegi şi trei babe. Pământul se odihneşte nelucrat. Pădurea - nişte întinderi cât vezi cu ochii - a
năvălit peste casele părăsite şi în paragină. S-au înmulţit mistreţii, vulpile şi lupii (care urlă a pustiu). De fapt, unde au dispărut toate? Când spun dispărut, spun bine. Pentru că, peste ani nu va mai fi nimic. Iar eventualele, ipoteticele,  săpături arheologice nu vor descoperi nimic. Casele erau din lut amestecat cu paie. Acoperişurile erau din paie, iar gardurile din nuiele. Aşa că satul, cu tot ce a-nsemnat el, va dispare cu desăvârşire. Cel ce va călători întâmplător pe-acolo nu va şti ca el calcă peste ceva ce-a-nsemnat cândva trudă şi visuri.










'